Noul Război Rece, singura certitudine a negocierilor Occident vs. Rusia. Urmează ”7 ani de ghinion”?

Dacă, la începutul acestei săptămâni, întreaga opinie mondială spera într-o detensionare a crizei ”Occident vs. Rusia”, realitatea se prezintă în culori sumbre după patru zile de discuții. Declarațiile ”corecte” din punct de vedere politic s-au transformat deja într-unele cu tentă într-adevăr îngrijorătoare.

Este tot atât de adevărat că vocile scepticilor s-au făcut auzite de mai multe luni, aceștia anticipând – ca o Cassandră multiplicată – eșecul acestor ”negocieri” de-a lungul cărora, privind obiectiv, nu s-a negociat absolut nimic.

Sintagma ”a rămas ca-n tren” este foarte potrivită în context – păstrând proporțiile, desigur -, numai că implicațiile pe termen mediu și lung sunt dramatice și provoacă frisoane.

Cele două părți – SUA/NATO, pe de o parte, Rusia, de cealaltă – și-au prezentat punctele de vedere, prima mutare fiind făcută, cu mai multe zile înainte, de Moscova. Vladimir Putin a cerut ”garanții de securitate” imediate, din partea Occidentului, susținând că nu plănuiește să invadeze Ucraina – punctul nevralgic al acestor discuții care s-au desfășurat la Geneva, Bruxelles și Viena – și că, de altfel, singura amenințată de ”expansiunea” continuă către Est a NATO este ”Mama Rusia”. În astfel de condiții, carevasăzică, Kremlinul este obligat să ”joace tare”, eventual ”la rupere”, din cauză că gentlemen agreement-ul de decenii, aflat, oricum, în echilibru instabil după încheierea Războiului Rece, a fost încălcat dinspre Vest, nu dinspre Est.

SUA și NATO au considerat, de la bun început, ca inacceptabile garanțiile de securitate cerute de Rusia, semn clar că negocierile – chiar și conduse, din partea SUA, de ”Vulpea Argintie” Wendy Sherman, specializată în negocieri dure, de-a lungul timpului – aveau să fie nu numai complicate precum un puzzle cu piese lipsă, dar și fără mult doritul happy-end.

Recunoscând că Europa se află într-un moment de răscruce, din cauza acestei crize fără precedent după anii `90, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a încercat să ofere și o perspectivă optimistă a negocierilor. Acesta a privit partea plină a paharului și a afirmat că resuscitarea Consiliului NATO – Rusia (după doi ani de inactivitate) reprezintă, în cele din urmă, un câștig. Plus oportunitatea ca părțile implicate să se așeze la masa dialogului. Din câte s-a putut observa, dialogul a existat sub formă de… monolog, negociatorii prezentându-și punctele de vedere tranșante și părăsind ”masa dialogului” fără a-și schimba ideile.

De altfel, păstrând ”linia Stoltenberg”, Rusia nu s-a sfiit să catalogheze situația din zona paneuropeană drept ”critică”, însă a tras spuza pe propria ”turtă”, aducând în atenție interesele naționale ale țării. Care nu pot fi minimalizate, așa că… Nu se va negocia de pe poziții de forță, s-a promis de la Kremlin, dar nici nu urmau a fi acceptate ”ultimatumuri”. Rușii așteptau doar ”răspunsuri concrete”. Una caldă, alta rece…

După aceste patru zile de negocieri, ministrul adjunct de Externe al Rusiei a luat ”batista de pe țambal” și a precizat deja că nici nu mai au rost alte discuții, dacă tot s-a ajuns într-o ”fundătură” unde diferențele de abordare ale problemelor aflate în dezbatere au dus doar la ”văzut și cam atât” (de plăcut nu poate fi vorba).

În consecință speranța generalizată la nivel planetar că, totuși, cum-necum, s-ar putea ajunge la un compromis reconfortant s-a spart în cioburi precum o oglindă care, așa cum se mai spune prin popor, poate aduce 7 ani de ghinion.

Dincolo de informația brută, decojită de amabilitățile și asperitățile anticipate, rămâne, totuși, o întrebare esențială, și anume aceea dacă s-a dorit, cu adevărat, un dialog în aceste zile tensionate.

Rusia a cerut răspunsuri concrete, este adevărat, dar fără a oferi ceva în schimb, rezervându-și dreptul de a analiza situația în funcție de acțiunile NATO și ale SUA. A fost repetat, cu obstinație, doar laitmotivul că nu există un plan de invadare a Ucrainei, iar prezența celor aproximativ 100.000 de militari ruși la graniță nu ar fi, de fapt, decât dreptul Rusiei de a-și permuta trupele oriunde pe propriul teritoriu.

Chiar și după eșecul discuțiilor – recunoscut de ambele părți –, Rusia insistă în a spune, strategic, că nu dorește să facă primul pas, scenariul urmând a fi scris doar în funcție de ceea ce fac americanii. Un ”cartof fierbinte” este plasat, astfel, în mâinile SUA, Moscova asigurându-și, cum se spunea pe vremuri, o ”retragere pe poziții dinainte stabilite” și propunându-și să acționeze – așa cum declară Kremlinul – numai în funcție de mutările de peste Ocean.

Însă a fost de ajuns un nou proiect de sancțiuni propus de senatori democrați americani – pentru eventualitatea în care Rusia ar invada Ucraina – pentru ca stand-by-ul acceptat de ambele tabere să fie garnisit cu avertismente deloc voalate, venite din partea Moscovei. Sancțiunile SUA împotriva președintelui Vladimir Putin ar echivala cu ”ruperea relațiilor” dintre cele două mari puteri, a declarat purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Peskov folosind și sintagma ”o măsură care ar depăși o limită”. Mai mult, Rusia a plusat rapid și a anunțat că – tot în funcție de acțiunile SUA – și-ar putea instala baze militare în Cuba și Venezuela.

După o astfel de declarație, evenimentele pot fi privite dintr-o cu totul altă perspectivă. Rusia este nemulțumită de o extindere a NATO către Est, iar o Ucraină-membru al Alianței Nord-Atlantice este de neconceput. În afară de Belarus, unde președintele Lukașenko nu poate provoca surprize, alte foste state-părți ale URSS-ului de odinioară aspiră la un drum european. Rusia nu poate rămâne în expectativă și, firește, nu poate apăsa nici pedala forței până la fund. Vremurile s-au schimbat, reacțiile pot fi imprevizibile, chiar dacă precedentul ”Peninsula Crimeea” a arătat că a existat doar o mobilizare la nivel declarativ sau diplomatic, nu una de forță. Evenimentele din Kazahstan au arătat, la rândul lor, că Rusia nu lasă nimic la voia întâmplării, iar intervenția rapidă pentru ”detensionarea situației” în țara care este cel mai mare producător de petrol al Asiei Centrale (și al treilea producător mondial de uraniu) a funcționat 100%.

Dar, pe de altă parte, Rusia își poate demonstra capabilitățile militare și mângâia orgoliul rănit, apelând la varianta ”ați mutat primii, e rândul nostru să mutăm”. Or asta se poate face, mai ușor, printr-o perdea de fum care să mute atenția de la o altă mutare ”strategică” – infrastructură militară în Cuba, spre exemplu -, chiar în coasta SUA.

Strategii Kremlinului știau, de la bun început, că acele garanții de securitate cerute SUA și NATO nu aveau cum să fie acceptate în Consiliul NATO – Rusia. Iar dacă răspunsul ar fi fost pozitiv, cu atât mai bine. Fără un ”răspuns concret”, pe care l-au cerut cu insistență, rușii își rezervă dreptul de a acționa în contrapartidă, așa cum au și declarat, de altfel.

Și atunci poate fi adusă în discuție, ca ipoteză de lucru, o a doua întrebare esențială: și-a dorit Rusia, cu adevărat, această negociere cu Occidentul, insistând pe subiectul ”Ucraina”, sau ne aflăm în fața unui alt scenariu îngrijorător – de (re)câștigare a unor poziții strategice, pe glob, ale Rusiei -, a cărui primă filă a fost scrisă, sub ochii noștri îndreptați către Geneva, Bruxelles sau Viena, chiar zilele acestea?

Citește și: 

• Oficial ucrainean: ”Masarea de trupe la granița Ucrainei le-a jucat o festă teribilă rușilor”
• Consiliul NATO-Rusia. Secretarul general NATO: ”Moment critic pentru securitatea europeană”
• Consiliul NATO-Rusia. ”Vulpea argintie”, față în față cu oficialii Kremlinului: ”Nu se lasă afectată de nimic”
• Ministrul adjunct de Externe al Rusiei: ”Ucraina nu va deveni niciodată membru al NATO”
• Rusia vs. Occident | Negocierile pornesc de la ”încredere zero” și antipatie reciprocă. Antony Blinken: ”Rusia are un pistol la tâmpla Ucrainei”